Poveste

Sunt trista..
De la nasterea mea am fost protejata de mainile acelea verzi care imi sunt cele mai dragi,pe care le iubesc si le voi iubi pana voi disparea.
Nefericita de mine..de ce a trebuit sa ma las vrajita de adierile mainilor tale,de soaptele-ti calde?

De ce a trebuit sa incep sa te iubesc atat de mult incat sa uit de vechea iubire?
Alaturi de ea era atat de multa liniste,siguranta,iar tu ma indemnai sa ies din culcusul meu,sa vin in lumea ta sa ma poti vedea zilnic,sa ma poti imbratisa.
Ce frumos minteai,ma simteam printesa primaverii,incepusem sa cred ca odata cu venirea mea la tine lumea va fi mai fericita,mai buna,dar ce putin a durat..

Prima zi am fost atat de timida,imi era teama sa deschid ochii mei mari lila,imi era teama sa privesc imprejurimile,dar tu erai acolo langa mine..ma incalzeai,ma faceai sa ma simt frumoasa,ma ajutai si intr-un sfarsit,spre seara,am reusit.
Eram o floare plina,lila,admirata de prietenele mele la fel de inflorite,iubeam totul.Aerul cald,praful din vant,razele tale,frunzele mari verzi ce ma inconjurau..

Dimineata urmatoare un firicel de apa m-a ajutat sa imi spal fiecare petala in parte iar eu am raspandit un miros proaspat.Ce frumos era..

Peste ceva timp ai aparut din nou.In lumina ta straluceam si simteam cum teama imi dispare si frumusetea mea era din ce in ce mai admirata.Niste voci de copii se auzeau de undeva din spate.La inceput auzul era placut,dar tot se apropiau si erau din ce in ce mai galagiosi pana cand deodata o durere mi-a sagetat trupul pana am lesinat.

Acum nu te mai vad,nu te mai simt,sunt singura.Lacrimi imi curg in apa in care sunt asezata dar nimeni nu le observa.Imi este dor de mainile verzi,imi este dor de tine.Nu mai am forta nici sa imi amintesc..imi vad petalele cazute pe jos si viata cum fuge din mine..